Fericire. Cam la atat as vrea sa se reduca aceste zile. Pacat ca, uneori, viata isi arata coltisorii si parca vrea sa te impiedice spre a te scalda in lingurita aceea de iubire pentru zambete de copii. Stateam zilele trecute acolo, in balconul acela, langa usa aceea, pe gresia aceea. Prea rece, stiu. Si-ti cantam. Stiam ca nu ma auzi. Dar iti cantam. Si era noapte. Poate prea noapte. Iar voi? Erati atat de veseli, atat de jucausi si parca cu fiecare vals ce-l dansati, va iubeati mai mult,prea mult. Si va contopeati fiecare cristal voind parca sa treziti in mine dor. Si-ati reusit se pare. Va vad, va invidiez, pe voi, fulgilor. Nu aveti piedici, orgoliu si nici neincredere. Sunteti puri, albi si mereu impreuna. Mereu. Zi si noapte acelasi drum. Impreuna pana cand va topiti in palma mea. Si tot impreuna, muriti. Stateam si ma gandeam la craciunul de alta data. Ma multumeam cu cateva acadici, dar de fiecare data mi se aducea mai mult. Nu refuzam. Iubire, avem, cat sa va dau si voua. Si impleteam codite papusilor, cantam colinde ursuletilor, le dadeam si lor, iubire cu lingurita, dozata, cantarita cu maxima atentie, nu depaseam niciodata doza zilnica. Si aveam tot, desi nu ceream nimic. Nici nu aveam nevoie de prea mult. Moral vorbind. Acum vreau, cersesc acel strop, acea firimitura din acel ‘tine’ si totul dispare, prin cateva cuvinte. Acum mi’e dor, acum doare, si doare cam tare. Poate schitez un zambet cand imi amintesc ca maine, e ajunul, si poate mai schitez inca un zambet cand o sa ii vad in prag, cand o sa ii aud colindand si o sa’mi amintesc cum era candva. Da, evoluam si uitam sa fim fericiti. Mi’e dor si doare.
Ivona
