Ai stiut sa imi cuprinzi fiecare firimitura de dor, sa o distrugi cu acel gram de indiferenta pentru ca mai apoi din cenusa ce ramasese sa formezi milioane de molecule de speranta, iubire si iarasi dor. Si dintr-o firimitura de dor, ai cladit iarasi, multi de sentimente. Munti de intrebari ce nu-si gasesc raspunsul. Ma intreb oare de ce a fost asa? Raspunsul mi’l dau tot eu. A fost asa pentru ca asa trebuia sa fie, pentru ca apoi sa fie mai mult si mai frumos.
Din caruselul asta in care imi zapacesti iluzii, candva, voiam sa ies, sa plec, sa uit. Acum vreau doar sa ma mai invart, inca o data si inca o data, vreau sa amestec si iluzii, si doruri si sperante si regrete si da, sa’mi las sentimentele sa curga, sa se cufunde in tine, pentru ca mai apoi sa iei tot din propriul carusel, sa iti atribui ,sa fii fericit. Si pentru ca uneori mi’e dor de diminetile de vara in care ma trezeam zambind, sorbeam o gura din ceasca cu ciocolata calda gandindu’ma ca mai e putin si te vad. Pentru ca uneori mi’e dor sa te vad zambind, sa ma uit in ochii tai, sa’ti cunosc tote ascunzisurile si toare indignarile. Iar uneori parca as mai vrea putin din timiditatea ta, din orgoliul tau, din iluziile tale:’sa ne agatam de un nor si sa zburam’…‘Mi-e dor de bataile cu apa si de momentele in care-mi povesteai ce reactie aveau ai tai cand te vedeau in ce hal ai ajuns acasa din cauza mea, din cauza ca suntem copii si ne purtam ca atare. Mi-e dor de tot ce tine de tine si tot ce tine de vara’. Asa-mi ziceai. Si asa’ti spun. Si’asa incepe totul, cu tine, cu locurile acelea, cu clipele acelea ce nu ai cum sa le uiti. Povestea continua
Ivona. Ah, da, si cu o oarecare contributie din partea ta.
http://www.youtube.com/watch?v=GRZFMy-m2qE
