Cand ai sa'mi prinzi in par flori,
Am sa stiu, iubire, cat iti e de dor.
Cand visele vor prinde culoare,
Am sa stiu, iubire, cat iti e de dor.
Cand visele vor prinde culoare,
Ai sa stii sigur: ne indreptam spre soare.
Dar pana atunci....
Ploua peste mine, nu mi-e bine.. fara tine. Ploua si imi intreb sufletul mereu: DE CE EU? Curge culoarea din mine... si sufletu-mi curge peste tine. Oboseala aceasta nesfarsita, durerile de cap, ametelile, incolatacirea Sarpelui-Dor pe langa mine, nemaistiinta de a fi cineva... toate.. toate ma provoaca sa cred ca nu mai rezista prea mult individul EU.
Aseara. Ora 21 si ceva. Singura. Mijlocul strazii. Cantec. Cer fara stele. Aproape ploaie. Lacrimi? Nu. Fara lacrimi.
Astept raspunsuri la intrebri. Astept ca sangele sa-si croiasca din nou o
traiectorie normala si vitala prin coprul meu. Sa-si faca datoria. Astept ca timpul sa stearga trecutul. Oricum n-ar putea...
Daca timpul ar avea glas, oare cine nu l-ar intreba de ce hoinareste asa si nu sta o clipa, cat ii ia furnicii sa faca un pas? Timpul e o biata femeie prefacuta din vremurile bune, care isi doreste sa atraga sexul opus cat mai aproape... sa-l prinda, sa-l faca s-o doreasca, sa-l oblige s-o iubeasca... ca in final sa-i spuna cu vechea nepasare in glas: Plateste pentru clipele trecute. Asa face si timpul cu noi; ne ademeneste, ne face sa credem ca lumea e a noastra si ca asa va fi pentru totdeauna, ne obliga sa facem greseli... si la final platim pentru ele... mai mult sau mai putin.. depinde de prestatie.
Ameteala aceasta eterna.. si oboseala stresanta ma fac mai puternica, mai sigura pe mine si pe ceea ce imi doresc. Reusita... se pare ca la final va fi datorata lor.
Madalina
Dar pana atunci....
Ploua peste mine, nu mi-e bine.. fara tine. Ploua si imi intreb sufletul mereu: DE CE EU? Curge culoarea din mine... si sufletu-mi curge peste tine. Oboseala aceasta nesfarsita, durerile de cap, ametelile, incolatacirea Sarpelui-Dor pe langa mine, nemaistiinta de a fi cineva... toate.. toate ma provoaca sa cred ca nu mai rezista prea mult individul EU.
Aseara. Ora 21 si ceva. Singura. Mijlocul strazii. Cantec. Cer fara stele. Aproape ploaie. Lacrimi? Nu. Fara lacrimi.
Astept raspunsuri la intrebri. Astept ca sangele sa-si croiasca din nou o
traiectorie normala si vitala prin coprul meu. Sa-si faca datoria. Astept ca timpul sa stearga trecutul. Oricum n-ar putea...
Daca timpul ar avea glas, oare cine nu l-ar intreba de ce hoinareste asa si nu sta o clipa, cat ii ia furnicii sa faca un pas? Timpul e o biata femeie prefacuta din vremurile bune, care isi doreste sa atraga sexul opus cat mai aproape... sa-l prinda, sa-l faca s-o doreasca, sa-l oblige s-o iubeasca... ca in final sa-i spuna cu vechea nepasare in glas: Plateste pentru clipele trecute. Asa face si timpul cu noi; ne ademeneste, ne face sa credem ca lumea e a noastra si ca asa va fi pentru totdeauna, ne obliga sa facem greseli... si la final platim pentru ele... mai mult sau mai putin.. depinde de prestatie.
Ameteala aceasta eterna.. si oboseala stresanta ma fac mai puternica, mai sigura pe mine si pe ceea ce imi doresc. Reusita... se pare ca la final va fi datorata lor.
Madalina
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu