"Iubesc mirosul tigaretelor si a cafelei turcesti dimineata. Iubesc parfumul iubitei mele dimineata. Iubesc asternutul meu dimineata. Caldura patului si a iubitei mele. Iubesc orasul vazut de pe geamul apartamentului meu, stand in fata lui cu o cafea in mana si cu iubita mea in bratele mele. Dar acum… Simt dimineata mirosul prafului. Simt dimineata mirosul prafului de pusca. Simt cutremurul facut de pamant atunci cand se izbesc de el ghiulelele tunurilor. Simt miros de tigari iefitine. Mahorca cu foi de hartie. Mai bine fumez praf de pusca. Soldatii... nu stiu cum de pot sa fumeze asa ceva. Este a 16-a zi de asediu in castelul asta nenorocit din munti. Datoria de ofiter e mai presus de toate in afara de Dumnezeu si de rege. Ordine stricte ma tin in menghina inamicului din cauza unui razboi cauzat de orgolii si masculinitatea a doua tari. A doi monstrii sacri ai Europei. Ai simtit vreodata cum e sa mergi ca Machiavelli? Sa calci pe cadavre si sa ti se para ceva normal, neiesit din comun? Ai simti vreodata cum e sa sfarteci un om cu sabia in timp ce pe langa tine zboara gloante si ghiulele? Pot sa spun ca atunci cand ti-e sfarsitul aproape, iti vezi viata trecandu-ti prin fata ochilor. Da. E adevarat. Asa este. Clipesti si clipa aceea cat e ea de scurta iti amintesti de tot. Tot,tot,tot. Chiar si ce credeai ca e inutil, si ce credeai ca e uitat, si ce nu vrei sa iti amintesti, si e placuta aceasta reamintire intr-o clipita. Apoi vezi realitatea si realitatea mea era un soldat cu teava pustii indreptata spre mine, cu piedica trasa, pregatit sa traga. Atinge cu obrazul arma, ocheste si pusca scuipa glontul spre mine. Bafta mea - ca nu era ofiter. Bafta mea - ca nu a stiut sa traga, dar m-a nimerit in mana. Durerea este infernala pentru cateva secunde, dar iti trece cand il vezi ca se uita speriat la tine si incepi sa fugi dupa el ca sa te razbuni. Asta e razboiul. Mai bine el decat eu. E crud ca zic asta, dar nu mi-am propus sa mor pentru ca nu era o zi frumoasa de dormit.
Ploua de o saptamana si mai bine. Stau in castel si fumez o tigara. Am pastrat-o pentru zile ca acestea pentru ca nu vreau sa fumez mahorca cu hartie. De obicei urasc sa am cizmele murdare, pline de noroi sau uniforma uda si patata, dar acum arata ca o patura de cal. Cizmele mele sunt pline de noroi. Am o legatoare alba la mana de la rana, dar are o pata rosie pe ea de sange. Nu suport sa fiu murdar, dar acum nu imi pasa. Sunt fericit ca sunt viu, dar fericirea asta e si totusi nu e. Sunt dezamagit. Atatia ani in academie si nici unul dintre ofiteri mei si chiar nici eu nu gasesc o tactica indeajuns de buna ca sa scap cu viata. Dar inca mai sper. Oscilez intre viata si moarte. Dar totusi nu imi pasa daca mor. Ma stept oricand sa intre cineva pe usa si sa imi faca o gaura in cap. Pamantul tremura sub bombardamentul greu care apasa asupra pozitiei noastre. Ploaia interminabila rupe speranta oamenilor mei in mii de bucatele si o arunca in vant. Nu am vazut soarele de o saptamana. Oare mai exista? Oare o sa-l mai vad? Dar oare o sa o mai vad pe ea?Acea romantica incurabila cu sange vienez iubitoare de valsuri si de serate luxoase. Acel inger. Stie ea oare prin ce trec eu? A... da. Stie. Sper sa nu ma planga. Desi simt si eu o lacrima care incearca sa evadeze din ochi. Dar nu acum. Ofiterii nu plang. Ei sunt oameni de fier. Ei sunt cei ce sucesc inamicul pe degete. Ei sunt cei ce cuceresc lumea! Ei sunt cei ce invart demoazelele cum vor ei! Ei sunt siguranta, ei sunt viitorul, ei sunt istoria si ei scriu istoria. Asta ne era invatatura profesorului de la academie. Un om ferm care atunci cand vorbea simteai pe propia-ti piele spusele acestuia. Ingerul nu pleaca inca din mintea mea. Lasa-ma cu planurile mele. Lasa-ma sa ma cunsult cu subalternii. Lasa-ma sa imi vad de cariera. Totusi…nu pleca. Am spus ca nu imi pasa daca mor, dar eu pentru tine traiesc.
Totul a inceput de Anul Nou. Regele ma invitase la petrecerea sa de la palatul regal; multi oameni din patura groasa a inaltei societati, multe femei frumoase care asteptau sa fie cucerite. Ce am fost eu odata cuceritorul femeilor frumoase din Berlin, Munchen, Viena, Londra, Paris si altele. Tinteam sus. Poate chiar mai sus, dupa ce am fost recomandat de insusi regele si luat in brate de catre maiestatea sa. Am fost rasplatit bine pentru serviciile mele si pentru victoria recenta de dinaintea Sarbatorilor de iarna. O lupta grea, dar a meritat. Deci cum ziceam. Multe femei frumoase. Foarte frumoase. Dar eu am vazut ingerul. Singur. Zambind sfios in limita bunului simt. Nu simteam nevoia sa o fac sa sufere. Simteam nevoia sa o am pentru totdeauna. Nu am sa uit senzatia niciodata de om impiedicat si de speriat. Nu simteam asa emotii nici cand eram in fata trupelor pe campul de lupta. Ma uitam fix la ea. Am simtit o palma peste spate si o voce calma si prietenoasa: ”Iti ordon sa ataci. Acum.”. Era regele. Mi-a vazut privirea fixata asupra ei. Mi-a aratat calea si m-a trimis in directia aceea cu capul. Ordinele nu se discuta! Deci am pornit spre ea. M-am recomandat. S-a recomandat. Vocea ei era…divina. Mirosea a tradafiri de vara. Am invitat-o la un vals. Am aflat in timpul dansului ca era singura. Am aflat ca iubea trandafirii. Am aflat ca iubea valsul si ca era din Viena. Si avea o atractie pentru prusaci. Ce noroc pe mine… un avantaj si eu sa nu-l folosesc? Nici gand! Am dansat neoprit, impreuna... pana la miezul noptii. Dupa o pauza, o vad pe balcon. Iau o sticla de sampanie si doua pahare si ma duc sa o acompaniez in pauza de pe balcon. ”Se poate?”, ”De ce nu?”, ”Va multumesc.”. Imi zambea firav si inocent. Rochia ei era alba ca zapada. Parul ei blond era plin de fulgi. Dau zapada laoparte de pe balustrada balconului si asez cele doua pahare. Desfac sampania si le umplu. A urmat o discutie despre familie, vocatii, cariera, placeri, amintiri din copilarie, adolescenta, in final ajungand sa radem si sa ne uitam unul la altul. Nu stiu cum e la altii, dar mie unul imi tremurau picioarele in cizmele negre si lucioase, imi tremura tot corpul in uniforma alba si stiu sigur ca nu era de la frigul iernii. Era de la frigul sufletului. Nu m-am putut abtine si am complimentat-o. Apoi mi-am marturisit atractia subita cazuta ca din cer. Ce a urmat? Trecerea in Noul An, dar mai ales noi doi, sarutandu-ne pe balcon intre cei doi ani, sub focul de artificii. A fost foarte frumos. O saptamana, doua , o luna de zile, dar a venit inevitabilui. Trebuia sa plec la razboi. Sunt la razboi de jumate de an. Si acum cand sa plec acasa sunt prins in locul asta blestemat.
Acum ori niciodata. Acum trebuie sa invingem. Acum e timpul. Trebuie sa mergem acasa. Putini cati am ramas trebuie sa iesim si sa plecam acasa. Sa luptam acum. Simt acum revelionul. Simt acum cum noi doi ne cautam printre asternuturi. Da. E o zi buna ca sa lupti, dar nu simt ca azi e sfarsitul. Moartea trebuie sa astepte. Ea trebuie sa plece si sa vina iar peste multi multi ani. Sau poate trebuie sa sara zidurile si sa se duca la inamic. A inceput asediul. Inamicul a patruns in castel. Un om de-al nostru era cat doi de-ai lor.Fiecare lovitura de a noastra era o lovitura majora pentru ei. Generalul inamic innebunise, trimesese tot ce avea. Si noi vroiam asta ca sa scapam de chinul ce apasa pe umerii nostrii. Am reusit sa ii decimam. Ne-am luptat pana si pe acoperisul castelelui. Pentru fiecare palma de pamant, dar am reusit. Steagul nostru era in varful cladirii. Am ramas foarte putini. A fost un macel. Eram obosit infometat si ametit. Nu vazusem niciodata atata suferinta. Am pornit spre casa. Lucru ce era important, cel mai imporant. Am fost decorat cu Crucea de Fier cu frunze de stejar si sabii de aur, ordin suprem cavaleresc. Am zabovit putin pe acasa, iar apoi am plecat drept spre Viena.
Ingerul meu era acasa si parintii ei primeau petitori pentru nunta. Am intrat si eu. Majordomnul m-a prezentat si parintii ei nu aveau idee de cine sunt. Dar ea…ea a ridicat capul din podea si si-a fixat privirea spre usa. Cand am aparut, nu am avut timp sa deschid gura sa salut ca am si simtit-o in bratele mele. Mirosea inca a trandafiri. Era inca blonda si frumoasa, dar parintii ei s-au uitat lung la mine: ”Un ofiter prusac?”. Petitorul incepu sa rada si m-a provocat la duel. Am acceptat provocarea, crezand ca e o prostie de lupta usoara, insa am scapat de dracu' si am dar de taica'su. Era mare spadasin, ofiter austriac cu pieptul plin de decoratii. Ce mai era sa fac. Iubita mea plangea de ti se rupea inima in tine daca o auzeai, parintii ei erau ingrijorati nu de mine ci de el. Au trecut trei zile. Am ajuns la duel. A fost cea mai complicata lupta din viata mea. M-am ales cu o rana la picior si cu un umar impuns, iar el s-a ales cu sabia mea in pieptul lui. Ce sa zic? Am avut suport de la un inger.
Nu stiu cum se simt altii, dar eu sunt un om implinit. Iubesc si sunt iubit. Asa s-au iubit vulturul prusac si borumbita vieneza. Dar e doar inceputul. Iubesc amintirile de razboi. Iubesc sa imi aduc aminte de camarazii mei. Iubesc revelioanele. Iubesc valsul si petrecerile cu femei frumose. Iubesc mirosul de trandafiri dimineata. Iubesc caldura asternutului patului meu. Iubesc orasul vazut prin geamul casei mele, tinandu-mi iubita in brate... amandoi tinand in mana o cana de ceai. Simt cutremurul geamului facut de ploaia blanda si de trasurile ce trec pe strada. Sunt fericit. Sunt implinit. Sunt un ofiter neamt romantic, iubitor de valsuri nemtesti si vieneze."
Si pentru ca si eu iubesc unele lucruri, ca de exemplu: romantismul acesta necontenit al lui si mai iubesc sa-l numesc camarad. Esti bun, mai!
Madalina.
