De acea senzatie de singuratatea m-am temut dintotdeauna. De detasare, de eliberare poate spre un alt univers. Spre un alt univers in care nu ai nevoie de zambetul meu de dimineata si nici de mana ce te strange cald, si ochii ce iti spun: te iubesc, prieten drag. Nu mai ai nevoie poate nici de ochi lacrimand si nici de brate tremurande cerandu-ti un pic din pic-ul tau. Sunt vise pe care le ucidem prin indiferenta si altele ce le omoram prin nepasare. Sunt prieteni ce nu mai par a fi prieteni. Azi totul, maine- nimic, nimeni. E pielea de gaina ce-mi tremura la auzul glasului tau, ma urci si ma cobori, cu mila in cadentele glasului tau, prin cantec, caci doar atunci mai simt ca-mi esti ce-mi erai.
"De ce cand plangi,
In plansu-ti moare o-ntreaga lume de petale?
De ce cand canti,
Cu tine canta un infinit de armonii
Ce navalesc tumultoase din golul zarilor
Din astre,
Din zborul pasarilor albe,
Din fundul marilor albastre?
Ce-ti canta ochii
Parul
Si buzele
Cand te-nfioara cuvintele ce n-au fost spuse"
(Ion Minulescu- Celei mai aproape)
Da, celei mai aproape, celei ce erai, tie!
Ivona
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu