Pe-o frunza batrana de artar… la balul gazelor

Statea un licurici pe-o frunza batrana de artar… era o seara amortita de gandurile soarelui care in clipa prinsa in peisaj parasea petrecerea gazelor. 4 molii si inca una mai mare intre ele veneau razand si hohotind despre gandaci si despre vise. Lumina lunii era mai puternica decat orice far. Zambetele viclene ale tantarilor se afisau intr-o liniste profunda.
O molie... cea mai mica si mai retrasa se asezase pe aceasi frunza de artar pe care odihnea licuriciul. El… cu farmecul si superioritatea lui de licurici isi intoarse privirea catre ea… iar ea, cu inocenta si setea ei de molie tanara ii zambi usor nepasatoare.
In cateva clipe lumina licuriciului ii desfacu timiditatea moliei si ii cufunda inima in neliniste cand antenutele lui atinsera aripioarele ei. I se facu inima mai mica decat a purecelui nou-nascut si isi dadu seama ca ceva se petrece intre ei doi. Era acea chimie de nevertebrate la care ea nu visase vreodata.
El… cu acelasi farmec licuricesc o cucerise, ii intrase in inima pana in adancul sentimentelor, dar i-o zdrobi apoi cand se duse sa lumineze alte insecte aflate la bal. Mai intai o gargarita, apoi o omida… ajunse iar la gargarita… apoi isi continua parada printre furnici… Molia era ingandurata, se simtea atat de singura pe frunza de artar de parca ar fi vrut sa plece la vre-un carabus aflat pe ringul de dans, dar stia ca orice scapare ar putea sa il dezamageasca pe licurici, stia ca orice pas corect al ei il putea aduce din nou pe frunza batrana de artar.
Spera o molie la balul gazelor si spera in zadar. Stia bine ca un licurici plin de sclipici nu va putea iubi niciodata cu adevarat o biata molie de catifea.
Madalina